Dintre toate cărțile mele, aceasta este cea mai aproape de inima mea. Iar amintirea Africii încă îmi umple sufletul...
Prin praf si vise
- fragment din carte -
Acum şedeam amândoi pe jos, pe stradă, mâncând din nişte blide de plastic o salată delicioasă. Era ora cinei. Apusese soarele şi tot oraşul era cufundat în întuneric. Din când în când, nişte lămpi cu gaz mai împrăştiau puţină lumină gălbuie; semănau cu nişte focuri mici sau lumânări. O astfel de lumină venea de la o măsuţă de lemn, plină cu diferite oale cu salată, cartofi fierţi, ouă fierte, roşii, ceapă sau câte o substanţă albă ne- identificabilă. O femeie cu privirea blândă făcea salate. Puteai să te aşezi pe unul din scaunele scunde, împrăştiate împrejur, şi să ceri o salată, alegând oricare dintre produsele de pe masă. Era la fel ca într-un fast food, numai că eram în mijlocul prafului de pe stradă. Eram clienţi dificili, mie nu-mi plăcea ceapa, Richard nu voia roşii. Femeia îşi aduse aminte de noi din ziua trecută, nu a mai trebuit să îi explicăm din nou care ce voiam. Luă două farfurii de plastic, le trecu printr-o oală cu apă cenuşie şi când se hotărî că erau destul de curate le umplu cu amestecul cerut din ingredientele de pe masă. De data asta am vrut să fim inventivi şi Richard a încercat să amestece în salată şi puţin din substanţa aia albă ciudată.
- Auu, ţipă femeia deodată şi am înţeles că nu era bine ce făceam. Apoi zâmbi şi dădu din cap. Limba asta internaţională era îndeajuns ca să ne înţelegem. Era clar, substanţa albă nu trebuia să ajungă în salată. Richard se mulţumi cu câteva brochette, un fel de carne la grătar tocată mărunt, prăjită de altcineva pe partea cealaltă a străzii. Mâncam în tăcere. Câinele era încă cu noi, se ţinea după noi oriunde ne duceam, chiar şi în noaptea când am fost la discotecă ne aşteptase afară, ore în şir, răbdător, şi ne însoţise înapoi, până la camera pe care o închiriasem. Apărea în mod misterios ori de câte ori voiam să ieşim la plimbare, venea şi se gudura la picioarele noastre şi pe urmă ne conducea săltăreţ. Se hotărâse că ne voia de stăpâni şi nu era chip să scăpăm de el aşa că îl adoptasem şi-l chemam, simplu, Câine. În seara aia zăcea tolănit în praf, în mijlocul străzii, alături de tejgheaua la care mâncam şi ne urmărea fiecare mişcare.
Femeia zâmbi şi se sprijini de spătarul scăunelului. Un băieţel de vreo patru-cinci ani veni lângă ea şi îl luă în braţe. Băiatul adormi în curând, strâns la pieptul ei iar ea îl privea lung, în tăcere. Zâmbea mângâindu-l pe cap absentă; părea pierdută într-o altă lume...
- Mon fils, îmi explică prinzându-mi privirea. Apoi zâmbi din nou. Simţeam că mă uitam la cineva care era pur şi simplu fericit.
- Mai ai şi alţii? am întrebat ca să încurajez conversaţia. Bineînţeles că avea, aici femeile aveau cel puţin cinci sau şase copii.
- Nu, răspunse încetişor. Doar pe el.
Mi-am înghiţit următoarea întrebare. Nu era nevoie să întreb de ce. În Senegal, ţara vecină, unul din patru copii murea înainte de vârsta de cinci ani din cauza malariei. Aici eram în Guineea, care era şi mai săracă şi unde nu existau statistici.
Nu mai aveam nici un chef să stau de vorbă sau să mai pun întrebări. Întunericul din jur era din ce în ce mai adânc însă la lumina lămpii îi vedeam scânteia din ochii în vreme ce îşi veghea fiul dormind. Astăzi, ca şi ieri şi ca şi alaltăieri îşi adormise copilul cu un zâmbet, cu acelaşi zâmbet cu care ne servea salatele. Mâine seară avea să iasă din nou pe stradă, cu oalele şi cu salata ei, ca să-şi câştige traiul zilnic pentru ea şi pentru copil. Şi, cu voia Domnului, poate că măcar ăsta avea să supravieţuiască.
Am plecat din Mali-Ville a doua zi dimineaţă, într-o furgonetă cam rablagită care se intitula pompos „microbuz”. Câine venise cu noi până la maşină şi ne privea cum încărcam rucsacurile pe acoperişul maşinii, lângă cele două capre legate fedeleş, la fel de inerte ca orice alt bagaj, în ciuda faptului că erau vii şi protestau cu zbierete ascuţite. În Africa nu există altă modalitate de a transporta carnea. Nu există frigidere, aşa că animalele trebuie transportate vii şi sunt omorâte numai cu puţin timp înainte de a fi mâncate. Sunt cărate de colo-colo ca nişte bagaje, legate de acoperişul maşinilor sau pe bicicletă sau sunt aruncate în vreo oală mare şi purtate pe capul cuiva dacă sunt destul de mici, cum ar fi puii, de exemplu.
- Nu putem să te luăm şi pe tine, Richard începu una din conversaţiile sale obişnuite cu Câine. Uită-te la caprele alea, crezi că o să te simţi bine acolo?
De parcă ar fi înţeles ce i se spusese, Câine ridică privirea şi se uită spre Richard. Avea ochii trişti şi ştiam că simţea că plecam.
- N-o să-ţi placă, îţi spun eu. O să te doară ca naiba legat acolo, sus, lângă capre şi nu cred că pot să-ţi fac rost de un bilet în maşină. Mai bine rămâi aici, să te iei după alţii după ce plecăm noi. Te pricepi să-ţi alegi victimele.
Ne-am aşezat, am băut cafeaua aşteptând ca maşina să se încarce cu tot felul de mărfuri şi cu bagajele celorlalţi pasageri. Câine era încă acolo, aşteptând cuminte. Mă năpădise tristeţea, nu era prea clar de unde venea. Poate o luasem de la Câine, cu ochii lui trişti sau poate venea de la orăşelul ăsta, cu oameni zâmbitori, pe care îl lăsam acum în urmă, cu femeia care ne făcea salatele seara şi cu fetele din gospodăria aia pe care o confundasem cu un restaurant şi care îmi împletiseră părul în codiţe africane de care de- abia am scăpat, după două ore de chin. Nu ştiam exact de unde-mi venea jalea asta... simţeam că pentru prima dată mă lăsasem să trăiesc Africa adevărată, s-o respir prin toţi porii şi s-o accept aşa cum e şi nu era atât de înfricoşătoare pe cât părea. Într-un fel sau altul, Mali-Ville îmi rămăsese ca un cuţit înfipt în inimă. Simţeam că mă trezise la viaţă cu tot ce înseamnă ea, să supravieţuieşti în spinarea unui camion verde sau să te uiţi la cineva zâmbind ultimului copil care i-a mai rămas. Tot ce mă înconjura făcea parte din trezirea asta... şi mâncatul în picioare pe străzi, şi mirosul prafului... şi Richard care vorbea cu Câine... şi drumul prăfuit care ieşea din oraşul ăsta şi care avea să ne ducă mai departe, spre sud, şi pe care ştiam că de acum încolo aveam să-l văd într-o cu totul altă lumină.
Cafeaua era un amestec de Nes cu mult zahăr şi lapte condensat şi era aşa de dulce că nu mai aveam nevoie de nimic altceva de mâncare. Caloriile erau de ajuns ca să te ţină toată ziua. Mi-am luat locul în maşină, strivită undeva pe scaunele din spate între o mamma grasă cu un copil în poală şi alţi trei tipi. Richard mă întrebă dacă stăteam bine, dacă mă gândeam la cum fusese în camionul verde era chiar bine aici, aşa că am dat din cap că da, stăteam cum nu se poate mai bine. O smucitură bruscă şi-am pornit, într-un nor de praf.
Câine a luat-o la fugă după noi; îl vedeam pe geam cum sărea din când în când ca să vadă dacă mai eram înăuntru. Renunţă, în cele din urmă şi se opri în mijlocul drumului gâfâind cu limba scoasă. Mă uitai înapoi, îl vedeam cu greu prin norul de praf din urma noastră, era încă acolo, mic, din ce în ce mai mic, de-abia se mai vedea, un punct în depărtare. Nu-i mai distingeam nici silueta nici tristeţea din ochi dar ştiam că era încă acolo, pierdut şi singur... la fel de amărât cum se simte orice suflet când încearcă să-şi vadă mai departe de treburi deşi rămăsese cu o bucată de inimă lipsă. Ne-o dăduse nouă. Însă fusese la schimb corect cu o parte din inima mea care a rămas pentru vecie acolo, în orăşul ăla mic şi prăfuit de graniţă, cu drumurile lui cu pline de hârtoape pe care doar un camion verde se putea aventura.
