Darul de a fi singur

A fi singur este una dintre cele mai de temut stări. Am face orice ca să nu fim singuri. Să fim într-o relație fericită, să fim cu prietenii, cu familia, să avem o familie. Și totuși, când îmbrățișăm cu adevărat darul de a fi singuri, descoperim că acesta poartă semințele de aur ale transformării.

Am fost acolo. Acum câțiva ani aș fi făcut orice să nu mă simt singură. Am făcut compromisuri pentru a fi în relații despre care știam că sunt nesănătoase. Mi-am pus deoparte visurile mele, pentru a îmbrățișa mai degrabă visurile altora sperând ca ei mă vor recompensa păstrându-mi la distanță sentimentul temut de a fi singură. Am pus presiune, am forțat, am încercat să controlez realitatea și inevitabil am eșuat. Și când am eșuat, a durut. Mult.

Astăzi știu mai bine. Și nu mai sunt singură. Și cred că motivul pentru care nu mai sunt singură este că am învățat - în mod paradoxal - să îmbrățișez sentimentul de a fi singură.

Când mă gândesc înapoi la viața mea, cele mai importante lucrurile pe care le-am realizat au fost cele din perioada în care am fost singură:

• Am traversat Africa de la Nord la Sud, o călătorie care mi-a schimbat pentru totdeauna viața;
• Mi-am scris cărțile;
• Am învățat parașutism și, odată cu acesta, o perspectivă complet nouă asupra a ceea ce înseamnă să zbori;
• Am învățat să joc polo și l-am urmărit oriunde m-a dus - în noi teritorii din mine, într-o țară nouă și către noi prieteni pe viață;
• Am obținut o diplomă de MBA și am îmbrățișat cei mai nebuni ani din viața mea cu tot ce au venit la pachet;
• Am învățat spaniola și înainte de asta am învățat italiana;
• Mi-am dezvoltat abilitățile de vindecare și am devenit maestru în Reiki;
• M-am instruit și am fost inițiată ca șaman;
• M-am mutat în Argentina și mai târziu în Spania;
• Am studiat cu șamani, profesori spirituali și oameni cu abilități psihice neobișnuite;
• Am trecut printr-o vindecare profundă care altfel nu ar fi fost posibilă.

Și voi mai spune asta o dată: Am trecut printr-o vindecare profundă care altfel, nu ar fi fost posibilă.

De ce este așa?

Pentru că atunci când suntem într-o relație de cuplu sau când facem parte dintr-un grup apropiat de prieteni sau suntem foarte conectați cu familia noastră, ceilalți din jurul nostru dețin o anumită imagine despre noi. Acesta este felul lor de a ne cunoaște pe noi. Și se agață de acea imagine conștient sau inconștient. Asta fiindcă este singura lor percepție despre noi pe care o cunosc. Acei "noi" pe care ei îi iubesc. Acei "noi" cu care ei sunt conectați. Iar ei nu vor să ne piardă. Cum nici noi nu vrem să îi pierdem pe ei.

Când trecem printr-o transformare profundă, schimbăm cine suntem. De fapt, nu ne schimbăm cu adevărat. Mai degrabă ne întoarcem la cine suntem cu adevărat dacă ne-am fi rătăcit anterior. Pentru noi este o întoarcere acasă. Dar pentru oamenii din jurul nostru este, în general, o schimbare ne-binevenită.

Deodată, ei nu mai știu cine suntem. Pentru o vreme, conexiunea se slăbește și are nevoie de reconstrucție. Așa că ei intră în panică și se agață de noi și își doresc ca niciuna dintre acele transformări să nu ni se fi întâmplat vreodată. Și pentru că îi iubim, s-ar putea să ne dorim și noi același lucru.

Deci, ceea ce se întâmplă este că ne oprim din a fi tot ceea ce vrem să fim și ne oprim să facem tot ceea ce am venit aici să facem. Devenim mai mici decât potențialul nostru, ne micșorăm. Ne uităm visurile, dorințele. Rămânem mici. Și facem toate acestea pentru a păstra iubirea, conexiunea, sentimentul de apartenență. Cu alte cuvinte, facem asta, astfel încât să nu fim nevoiți să ne simțim singuri.

Și acest sentiment este foarte tangibil.

Am avut odată o clientă care a venit la o ședință de medicină energetică șamanică cu bebelușul ei de 6 luni și cu o bonă. Bona și bebelușul au așteptat afară, în sala de așteptare, în liniște în timp ce ea își desfășura sesiunea. Dar, după ce s-a terminat sesiunea sa, bebelușul ei a început să plângă disperat, a devenit foarte agitat și timp de câteva ore nu a putut fi liniștit prin nicio metodă. În cele din urmă, ea a ajuns să îmbrățișeze bebelușul ore de-a rândul, până târziu în noapte, astfel încât să-și poată restabili legătura cu ea.

Ce s-a întâmplat? Câmpul ei energetic s-a schimbat. Și bebelușul ei a perceput acest lucru în mod traumatic ca și cum o parte a mamei sale ar fi dispărut. Femeia care a ieșit din sala de tratament nu semăna cu mama pe care o știa. Și a durat o lungă perioadă de re-conectare până când conexiunea a putut fi restabilită și durerea uitată.

Așa reacționează mulți oameni când cei pe care îi iubesc trec printr-o transformare profundă. Nu le place. Vor versiunea anterioară a noastră și o vor urgent. Și nu toată lumea este la fel de adaptabilă ca acel bebeluș care a avut nevoie doar de câteva ore pentru a se re-conecta pe deplin cu mama sa.

Deci acesta este adevăratul dar de a fi singur. Darul transformării profunde. Este ca și cum Universul ți-ar spune: „Mergi mai departe!, Ia-ți timp pentru tine!, pentru cele mai profunde dorințe ale tale! Timpul tău de a-ți urma visurile, de a te dezvolta, de a explora, de a deveni cine ești cu adevărat menit să fii, și apoi îți vei restabili legătura cu familia, prietenii și cei dragi sau vei găsi pe alții.”

Și ce dacă ai deja o relație? Ce se întâmplă dacă vrei să evoluezi, dar în același timp să-ți păstrezi relațiile existente?

Ei bine, Universul are un răspuns și pentru asta. Și este simplu: Trăiește ceea ce ți se dă în orice moment. Fără compromisuri. Fără să te oprești din creșterea ta.

Dacă ești singur, bine, dacă nu, iarăși bine. Ai încredere că relațiile importante pentru tine se vor adapta și vor evolua odată cu tine. Și ai încredere că perioada de singurătate va avea un sfârșit. Dar, până la finalul ei, asigură-te că te bucuri pe deplin de darul pe care singurătatea ți-l aduce:

Du-te în călătoria în care visezi să te duci.

Învață lucrurile care te atrag.

Descoperă calea pe care ești menit să mergi.

Și adu-ți aminte de acest paradox: doar în momentele în care reușim să fim pe deplin fericiți în singurătate, descoperim că, de fapt, nu suntem niciodată singuri.