De vorbă cu un cal

Cred în tehnicile de Puterea Personală pe care le predau în cursurile mele pentru că le-am experimentat personal. Și atunci când studenții mă întreabă cum pot să le folosească, le recomand același lucru: să experimenteze și să aibă încredere în ei.

Povestea de mai jos (un extras din cartea mea „Șapte minute și jumătate”), conține un exemplu despre modul în care am folosit una dintre aceste tehnici în timp ce jucam polo.  

 Vântul bate ca un uragan nebun. Caii sunt agitați. Cred că nu le place deloc vântul ăsta. Este primul joc al sezonului și sunt odihniți dar și speriați. Antrenorul nostru nu face lucrurile să pară mai ușoare când ne spune chiar înainte de prima chukka: "Băieți, călăriți ca la carte! Caii par a fi un pic cam odihniți astăzi.”

Aceasta este o afirmație modestă. Caii sunt furioși, nu odihniți. Deja, în primele două minute ale reprizei (chukka în terminologia de polo), devine foarte clar că eu și iapa mea maro-închis nu suntem pe aceeași lungime de undă astăzi.

"Stângaaaa! Ia-o la stânga!” Aud strigătul îndepărtat al unuia dintre coechipierii mei.

Știu la ce se referă. Un alt jucător din echipa mea este în față și se pregătește să facă un revers. Știu exact unde va merge mingea, dar nu pot să-mi conving calul să meargă acolo. 

"Stângaaa" La stânga am spus!" Aud din nou strigătul. Și pe urmă:

 „Aia a fost dreapta!”

Știu.

Calul meu a decis s-o ia la dreapta deși am tras de el cât de mult am putut și n-am ce să-i mai fac. Orice aș vrea să fac, iapa gândește diferit. Mă duce mai departe până când încerc să trag frâiele. Ea nu se oprește. Trag mai tare. Mai tare. Trag până când îmi simt degetele presate și parcă pe punctul de a se rupe. Singurul lucru pe care îl obțin este că iapa sare acum nervos pe ambele picioare din față. Încep să-mi pierd echilibrul. Chiar nu-mi place ce se întâmplă.

Jocul s-a mutat pe cealaltă parte a terenului, în timp ce eu îmi continui cearta mea cu calul.
„Roxy, ce tot faci acolo?” căpitanul echipei mele strigă din partea cealaltă a terenului.

Nu răspund. Ce pot sa spun? Că mi-am pierdut brusc toate abilitățile de echitație?

Unul dintre foștii mei antrenori este arbitrul în acest joc. Mă plimb în jurul lui în cercuri, implorându-l să mă ajute. Iapa nu mă vrea azi, e clar.

 „Roxy, pleacă de aici, nu te pot ajuta”, spune antrenorul. „Trebuie să arbitrez acest joc! Nu pot face asta cu tine călărind în cercuri în jurul meu!”

„Am să cad!” strig cu disperare pe măsură ce iapa se înfurie tot mai mult pe mine. Încep să intru în panică.

„Dă-i niște frâu! Uite, i-ai blocat gâtul și nu se mai poate mișca! Dă-i niște frâu și se va liniști!"

Mi-e prea frică să-i dau frâu. N-am încredere că se va calma. Mă tem c-o va lua la goană și nu voi putea s-o opresc. Așa că strâng mai tare, ea sare și mai tare și acum îmi pierd scărițele. De parcă prin magie picioarele mele s-au scurtat și nu mai pot ajunge la scărițe. Mult mai târziu, am aflat că frica face corpul să se contracte, iar mușchii devin mai scurți; prin urmare, scărițele devin prea lungi.  N-am știut asta atunci și chiar dacă aș fi știut, nu m-ar fi ajutat. Nimic și nimeni nu m-ar fi putut ajuta în acel moment.

Jocul continuă în depărtare, în timp ce eu mă lupt cu calul singură. De sub ochelarii mei de protecție Oakley, lacrimile mele încep să cadă una câte una, din fericire suflate și uscate de vânt. Plâng pe terenul ăsta de polo.

Repriza se termină în cele din urmă și în final pot să sar de pe cal. Arunc frâiele grăjdarului și declar că nu vreau s-o mai văd vreodată pe iapa asta. Îmi tremură picioarele în cizme, dar îmi șterg lacrimile, îmi mușc buzele și cu o mână tremurândă, apuc frâiele următorului meu cal.

 Dar ghici ce? Următorul meu cal se dovedește a fi un alt diavol.

Urmează o altă repriză agățată de spinarea următorului cal cu toata disperarea din mine, ca și cum viața mi-ar fi în pericol. O altă ceartă cu un alt cal.

Devin convinsă că există ceva iremediabil în neregulă cu abilitățile mele de călărie. Fie asta, fie toți caii au înnebunit astăzi. Lucrurile se înrăutățesc. Nici al treilea cal nu ascultă. Până când ajung la al patrulea, nu mai am nicio așteptare că va fi mai bine. Și am dreptate.

Am călărit patru diavoli în ziua aia și n-am atins niciodată mingea. Când jocul  s-a terminat, am simțit că sunt încă în viață datorită unui miracol. Am avut nevoie de o săptămână întreagă pentru a mă recupera după acel joc. Nici măcar nu eram sigură ce mă durea cel mai mult. Starea de panică când am simțit că sunt pe punctul de a fi aruncată din șa? Disperarea luptei cu un animal care este cu mult mai puternic decât mine? Glumele colegilor mei despre abilitățile mele de echitație care se deteriorau rapid? Sau faptul ca am văzut aceiași cai, care erau atât de scăpați de sub control când erau cu mine, fiind atât de docili când erau călăriți de alți oameni? N-aveam nicio idee. Rănită și umilită, m-am gândit că poate am ajuns la limitele polo-ului meu. Ceva trebuia să se schimbe. Fie asta, fie trebuia să renunț la joc.

Atunci mi-am amintit cuvintele unuia dintre primii mei antrenori de polo: „Gândește ca un cal! Întreabă-te mereu, ce vrea calul? Ce vede? Ce simte? Și amintește-ți că are doar un singur lucru în minte. Este un animal care este prada altora în natură și vrea să rămână în viață, să supraviețuiască. Și are nevoie să aibă încredere în tine și să se asigure că dacă va face ceea ce îi ceri tu, va supraviețui ... ”.

Gândește ca un cal. Cheia era aici. Gândește ca un cal. În weekendul următor am început să experimentez.

„Ai să fii în siguranță”, i-am spus calului imediat ce am sărit în șa. „Promit că te voi păstra în siguranță”. Și apoi mi-am amintit de o practică de împământare de la yoga: mi-am imaginat că trimit rădăcini din șezutul meu în șa, prin corpul calului și prin picioarele lui în pământ: rădăcini lungi și puternice care ne unesc împreună, calul și cu mine și amândoi cu centrul pământului. „Te voi păstra în siguranță”, i-am șoptit din nou, urmărindu-i urechile mișcându-se nervos. Eram sigură că mă aude. 

Prima chukka a mers bine. Calul a fost docil și a ascultat toate comenzile mele. Încurajată fiind, am încercat aceeași abordare cu al doilea cal. Conștientă de prezența celorlalți jucători din jurul meu fără să vreau să risc să fiu auzită în conversațiile mele cu calul, nu i-am șoptit de data asta. I-am promis că voi avea grijă de el în gând. Urechile lui încă s-au mișcat exact când am gândit cuvintele. Într-un fel ciudat, mi s-a părut că mi-ar fi auzit gândurile.

Această repriză de polo a fost una dintre cele mai pașnice pe care le-am trăit vreodată. Nu eram sigură dacă se datora acelui mic truc de a crește rădăcinile și de a le trimite spre pământ prin picioarele calului sau dacă era datorită promisiunii pe care i-am făcut-o. Dar calul și cu mine am devenit un singur corp. M-a ascultat cu blândețe și naturalețe; a avut încredere în mine și eu am avut încredere în el. Am devenit mai calmă și mai relaxată. M-am îngrijorat mai puțin de cal și mai mult de minge. Jocul meu s-a îmbunătățit.

De atunci nu m-am mai luptat niciodată cu un cal. Doar vorbesc cu ei în șoaptă sau uneori în gând. Este acel ceva al nostru, ritualul nostru, mica noastră conversație în timp ce pășim pe terenul de polo pentru a ne alinia la începutul unei noi reprize. Și mișcarea urechilor lor îmi spune că mă aud, de fiecare dată. „Vei fi în siguranță cu mine, îți promit”, le spun. "Hai să jucăm meciul asta." Minunea se întâmplă din nou: mă ascultă. Și jucăm împreună.