Un cadou de Crăciun de neuitat

Într-o dimineață de Crăciun în urmă cu câțiva ani, în Argentina, am salvat viața unui armadillo. A fost ca un cadou de Crăciun pentru acel animal cu aspect ciudat. Nici nu mi-am închipuit cum se va întoarce acest cadou la mine, luni de zile mai târziu...

Iată cum a început povestea într-o dimineață însorită în pampasul argentinian (fragment din cartea mea „Un cal pe nume Bicicleta”):

Mă trezesc cu acel sentiment de bucurie inexplicabilă care mă lovește mereu când deschid ochii și aud sunetele campo-ului dimineața. Nici măcar nu mă deranjează concertul de păsări, care înnebunesc toate la primele ore ale dimineții, chiar în jurul răsăritului. Zgomotul se stinge de obicei după un timp și îmi place acest al doilea somn de dimineață în care cad imediat după ce păsările se liniștesc, și eu adorm liniștită știind că mai este mult până trebuie să mă dau jos din pat.

Câteva ore mai târziu, ies din camera de oaspeți din casa prietenilor mei, aceeași cameră în care delirasem cu febră când credeam că voi muri după operație. Parcă a fost cu secole în urmă. Mă duc direct în bucătărie în căutarea unei cafele. Cea mai bună parte a stilului lor de viață este că amestecă perfect cele mai recente invenții ale civilizației cu autenticitatea campo-ului. Și câteodată chiar am nevoie de civilizație – un espressor în acest caz, ca cel de pe blatul din bucătărie.

Cu ceașca de cafea într-o mână ies din casă și decid să fac o vizită vechii mele cunoștințe, arborele de quinoto. Doar pentru a verifica dacă mai are câteva dintre fructele alea delicioase asemănătoare portocalei. Plus mai am ceva timp până când prietenii mei se trezesc. N-am auzit încă nicio mișcare în casă.

Dar mă înșel. Chiar după colț îl zăresc pe Patricio la vreo douăzeci de metri depărtare, îmbrăcat complet cu cizme de cauciuc cu tot, ținând în mână o pușcă îndreptată spre o gaură din pământ. Sub picioarele lui, un furtun toarnă apă în gaură.

"Bună dimineața! Ce faci acolo?” strig.

„Ticălosul o să iasă! Și de data asta îl omor!” îmi strigă el înapoi.

"Ce?" Acum sunt brusc alarmată. „Pe cine vrei să omori?” 

„Armadillo-ul. De câteva zile îmi sapă gropi în curtea din spate și de data aceasta îi fac felul! Când apa îi va inunda bârlogul, o să iasă și-l împușc.”

"Stai un pic!" Nu sunt sigură de ce se întâmplă, dar gândul de a începe ziua de Crăciun cu uciderea unui animal nevinovat mă umple de groază.

Patricio nu pare că m-a auzit.

"Oprește-te, te rog. Te rog, nuuuu!” țip eu, cu mâinile peste ochi. Nu pot să mă uit. Dacă o face, cel puțin să nu văd. Știu că țip ca o femeie isterică, dar nu mă pot opri. Viața unui biet armadillo este în joc.

„Te rog, nu! Cruţă-l. Te rog!"

Patricio ridică capul și se uită la mine. „Roxy, ești nebună? Ticălosul ăsta îmi face gropi în curte. Trebuie să-l omor.”

"Te rog!" urlu eu mai departe.

„OK, calmează-te.”

Pușca coboară. Abia respir. 

„Bine, nu-l omor. Calmează-te. Dar haide, trebuie să mă ajuți. Ține asta." Îmi întinde pușca.

Fug și îi iau pușca din mână. Dacă n-are pușcă, n-are cu ce să omoare pe nimeni.

„Ai grijă, e încărcată”, îmi spune și mie mi se taie respirația. O apuc cu prudență, încercând s-o țin îndreptată spre pământ.

„Îl prind și-l bag în mașină. Îl ducem pe câmp, departe de aici. Ești mulțumită?"

„Da, da. Mulțumesc." șoptesc eu.

Exilul pare o opțiune mult mai bună decât moartea.

„Ticălosul ar trebui să-ți mulțumească.” Patricio îmi aruncă un zâmbet. „I-ai salvat viața. Acum ajută-mă. Deschide complet robinetul. Eu aștept aici să-l prind când iese.”

Fug înapoi la pompă și deschid robinetul, ținând pușca încă îndreptată în jos. În spatele meu, aud un strigăt de victorie și când mă întorc văd mâinile lui Patricio în bârlog și pe urmă sus în aer victorioase, ținând coada a ceea ce pare a fi o mini-versiune a unui crocodil amestecat cu un arici.

Nu mușcă, totuși. Îmi amintesc că Rosario îmi spusese asta când am văzut un animal asemănător la ferma ei. Ea mi-a mai spus că acest armadillo trăiește doar în pampasul argentinian și că este un văr îndepărtat cu nu-mi amintesc care animal preistoric.

„Închide robinetul!”, strigă Patricio.

A apucat animalul de coadă, dar nu-l poate scoate afară. Armadillo-ul are mai puțin de jumătate de metru lungime, dar cântărește destul de mult și se ține cu toată puterea de pereții bârlogului său.

„Odată ce vizuina îi este inundată, va da drumul”, spune Patricio.

Rămân acolo lângă robinet, așteptând instrucțiuni, cu pușca în mână, uitându-mă la prietenul meu agățat de fundul unui armadillo. Încă nu mi-e foarte clar cum am ajuns în situația asta.

Câteva minute mai târziu predicția lui Patricio se împlinește. Bârlogul se umple de apă, animalul încetează să se apuce cu picioarele din față, iar prietenul meu iese învingător din luptă, cărând victorios animalul cu coada în sus.

„Uită-te la ticălos. N-are idee cât de aproape a fost să moară în dimineața asta. Închide robinetul, am terminat.”

Fac ce mi s-a spus și pe urmă merg cu el spre camionetă. Ma uit la el cum aruncă animalul pe platforma din spate, iar armadillo-ul începe să alerge, încercând sălbatic să scape. Dar nu există nicio posibilitate, marginile platformei sunt prea înalte. În cele din urmă, renunță și îngheață într-un colț.

Patricio îmi spune să mai țin un pic pușca până când se spală de noroiul pe care l-a adunat în lupta cu armadillo-ul, apoi îmi spune că sunt nebună să intervin în ceea ce este o scenă normală a vieții din pampas și că el e și mai nebun să mă asculte.

„E ziua de Crăciun. Poate că nu ar trebui s-o începem cu o crimă”, încerc eu sa mă apăr.

Gabriela iese din casă cu o ceașcă de cafea în mână și sare în discuție în favoarea armadillo-ului. Depășit numeric, Patricio renunță la ceartă, îmi ia pușca din mână, o descarcă și o duce înapoi în casă.

„Doar Mali mă înțelege”, murmură printre dinți. 

Micul terier al Gabrielei a înnebunit lătrând la mașină, simțind că e un animal înăuntru. Pun pariu că și ăsta visează să-l omoare și pe săracul armadillo.

Îmi termin ceașca de cafea, gândindu-mă că viața în campo e plină de surprize. (...)

Ne urcăm în mașină, noi trei și câinele, cu armadillo-ul încă încercând, fără succes, să scape din spatele camionetei. O luăm drept peste câmp, lăsând drumul de pământ într-o parte. A plouat noaptea, nu suficient pentru a transforma totul în noroi, dar suficient pentru a scoate la iveală mirosul pământului. Acel miros de iarbă și noroi pe care mi-l amintesc atât de bine.

Conducem printre vaci, care se înghesuie toate privindu-ne cu ochii lor imobili, și ajungem la cai care aleargă spre mașină. Sunt mereu curioși, caii. Patricio întinde mâna și caii vin să-l atingă. De pe bancheta din spate, încerc și eu să fac același lucru pe geamul meu deschis, fără succes însă. Nici nu mă bagă în seamă.

Ne îndepărtăm de cai și când Patricio decide că suntem la o distanță sigură de casa lor, se oprește, ia armadillo de coadă și îl aruncă din mașină. Câinele închis înăuntru latră ca un nebun.

„Dacă-i dau drumul lui Mali acum? Și vedem cine-i mai rapid, Mali sau ticălosul ăsta.”

„Nu, nu!” Gabriela și cu mine țipăm cu o singură voce, unite în apărarea armadillo-ului.

De parcă simțind că viața lui este în joc, animalul își recapătă rapid orientarea după ce a fost aruncat fără ceremonie în tufișuri și începe să fugă atât de repede cât îi permit picioarele scurte de sub corpul său lung ca de crocodil.

Fugi, amice. Astăzi este ziua ta norocoasă.

"Norocul lui." Patricio îmi citește gândul. „Dacă nu erai tu, Roxy, n-ar mai fi trăit.”

Mi se umple inima de bucurie.

Dar mai târziu, când luăm micul dejun la fermă, nu mă mai simt așa de bine. Restul familiei nu poate să creadă că am împiedicat uciderea acelui animal groaznic care sapă gropi în gazon.

„Roxy, viața în campo este așa. Nu-ți poți permite să te lași dusă de sentimente.”

Detectez un început de reproș în ochii lor. Dar Patricio râde și copiii râd și ei, de parcă li se pare cel mai amuzant lucru din lume faptul că m-am simțit obligată să salvez viața acelui armadillo.

Mă gândesc la el în restul zilei – la acel animal ciudat și lung, cu solzi pe tot corpul, ca și cum ar fi un crocodil. Mă bucur pentru el. Va continua să locuiască aici, ascunzându-se în tufișurile din pampas și săpând alte gropi, sper că departe de curtea lui Patricio și de pușca lui.

Am crezut că povestea asta s-a terminat acolo. Dar nu a fost să fie așa.

Șase luni mai târziu, trecusem deja printr-o transformare majoră a vieții mele. Plecasem din Argentina și petrecusem ceva timp în India și Thailanda, unde am făcut cunoștință cu șamanismul. Mi-am continuat studiile de medicină energetică în Europa și am decis să mă stabilesc în Mallorca, Spania. A fost un nou început pentru mine. Am închiriat un apartament și mi-am amenajat casa. După ani de călătorii neîntrerupte în toată lumea, a fost prima dată când m-am simțit ca acasă după mult, mult timp.

În pregătirea mea șamanică, am învățat despre animalele de putere. Acestea sunt spirite de animale care vin să viziteze o persoană pentru a-i aminti despre un instinct pe care l-a pierdut. Șamanii intră în transă unde întâlnesc aceste animale și le aduc mesajul înapoi în această lume. Am crezut că era vorba de o metaforă.

Până când am făcut o ședință cu o colegă de la cursurile de șamanism. A intrat în transă în căutarea unui animal de putere pentru mine. Mă așteptam să aud că a găsit vreun cerb sau vultur sau vreun alt animal mai obișnuit aici, în Europa.

Dar nu. A văzut un armadillo, mi-a spus când a ieșit din transă.

"Un ce?" abia mai respiram. Ea nu știa nimic despre aventurile mele în Argentina și despre întâlnirea mea cu armadillo-ul din curtea prietenilor mei.

„Un armadillo”, repetă ea. „Este un animal din America de Sud, care arată de parcă ar fi jumătate crocodil, jumătate arici.”

Imaginea armadillo-ului din campo a venit dansând în fața ochilor mei. Nu i-am spus însă nimic. „De ce a venit?” am întrebat în schimb.

„Pentru a te ajuta să te stabilești în noua ta casă”, mi-a răspuns. „Îți aduce instinctul de a fi așezată, de a te bucura de casa ta.”

Mi-au dat lacrimile. Îi simțeam puterea cuvintelor și am știut că îmi spunea adevărul. Spiritul armadillo-ului s-a întors să-mi mulțumească. Și să-mi returneze cadoul.

Ceea ce dai, vei primi înapoi. Înzecit. Am înțeles asta acum, am învățat lecția de la armadillo.

Si de atunci nu am mai crezut niciodată că animalele de putere sunt doar o simplă metaforă.