Un nou an, o nouă carte

Acesta este un fragment dintr-un roman pe care am început să-l scriu acum câțiva ani și pe care intenționez să-l termin anul acesta. Se numește CINCI (titlu provizoriu). L-am scris în 2017 și apoi l-am trimis editorilor și am primit feedback. Acum, exact cinci ani mai târziu, simt că a sosit timpul să-l aduc la forma sa finală.

Scrierea unei cărți necesită timp și nu este doar timpul necesar scrisului. Mult mai mult timp este necesar pentru a lăsa cartea să crească și să prindă contur și asta se întâmplă în tăcere, în timp ce aparent nu se întâmplă nimic. Această fază, a „tăcerii” este cea mai importantă parte a scrierii unei cărți pentru mine, este ceea ce face din carte ceea ce trebuie să fie. Și acum simt că faza tăcerii pentru CINCI se apropie de final si acest roman este gata să vină în sfârșit pe lume.

 Iată cum începe...

Prolog

Avem o înțelegere, draga mea. Când va sosi clipa, voi fi acolo. Îmi voi face apariția, însă va dura ceva până când mă vei recunoaște. Până te voi recunoaște și eu. Pentru că, acolo jos, devenim confuzi. Suntem înconjurați de prea multe chipuri, de prea multe povești. Desigur, semănăm între noi, dar pe pământ trăim cu impresia că suntem diferiți, că suntem izolați. Deci, nu ne va fi greu să ne întâlnim, însă va fi greu să ne recunoaștem. De aceea, atunci când ne vom întâlni, vom mai avea nevoie de un semn. Si pentru că legătura noastră este una de sânge, tot sângele va fi cel care ne va aduce împreună.

Voi veni, așa cum îți promit acum. Voi fi lângă tine în cele mai grele clipe din viața ta. Îți voi asculta poveștile și te voi ține de mână când ai sa visezi coșmaruri. Voi fi lângă tine când te vei trezi, iar înainte să plec mă voi asigura că umbrele care te urmăresc au dispărut. Pentru că voi pleca, draga mea. Odată ce mi-am îndeplinit promisiunea, voi pleca. Întâlnirea noastră nu va fi una din cele care țin toată viața. Deja știm asta, știm acum, cât suntem aici, dar vom uita pentru că așa facem când devenim oameni. Mereu uităm. Ne imaginăm că am apărut de nicăieri și că vom dispărea în neant. Ne imaginăm că suntem singuri, că nimeni nu înțelege nimic și că nimănui nu-i pasă. Și cât de tare ne înșelăm…

Îți voi auzi chemarea când vei ajunge acolo unde simți că ți se oprește drumul... Visează-mă doar, iar eu voi veni. Oriunde voi fi și orice voi face, îți voi auzi chemarea și îți voi răspunde. Îți promit asta, aici și acum.

Iar când voi ajunge la tine, să mă privești în ochi, draga mea. Apoi, să privești în spatele ochilor. Dacă vei privi adânc, mă vei recunoaște. Vei recunoaște scânteia celui care am fost înainte de a deveni cel pe care il ai în față. Să-mi atingi fața ușor și nu uita că este doar o formă, ca multe altele care au mai fost și care or să mai fie. Ochii însă nu mint. Strălucirea care îi locuiește este mereu aceeași. Eu voi fi, iar tu vei știi. Si apoi, draga mea, ca să fii sigura, va curge sânge. Poate doar o picătură, însă îți va reaminti despre un legământ făcut cu sânge, care urmează să se împlinească.

Și se va împlini. Îți voi sta alături îndeajuns de mult încât să-mi plătesc datoria de sânge pe care o port cu mine. Voi face ceea ce am de făcut, apoi tu mă vei elibera ca să putem dansa din nou ca niște raze de lumină în scânteia infinită a universului. Ca să ne desprindem și să ne înălțăm din ce în ce mai sus, spre inima frumuseții, știind că dintr-acolo venim și din ea suntem plămădiți. Unul de-o ființă cu altul, așa cu ne-a fost scris dintotdeauna să fim.

Voi veni, draga mea. Acum că te pregătești să îți iei zborul încă o dată, să știi că voi veni. Te voi ține de mână exact ca acum și te voi ajuta să duci la îndeplinire sarcina dificilă pe care ți-ai propus-o. Voi veni și voi face ce am de făcut. Indiferent cât de departe vei ajunge și cât de diferiți vom fi, indiferent de cât de greu va fi de crezut și cât de imposibil de îndeplinit. Voi fi acolo.

Pentru că promisiunile făcute un cer nu pot fi încălcate pe pământ.

Citind acest prolog, ce impresie vă lasă și ce fel de așteptări vă crează despre acest roman?